Doua cuvinte despre Martha Argerich

-->

Pianista desavarsita – prin studiu asiduu inca de la varste fragede – primul concert, anume 20-ul pentru pianoforte si orchestra de Mozart in La minor l-a cantat la numai 10 (!) ani, impreuna cu Filarmonica din Buenos Aires. Urmatorul reper important: Premiul intai la festivalul Chopin (din 1965 parca). Si multe multe alte distinctii.

Un mic defect – inregistreaza / imprima foarte putin si selectiv, iar aparitile pe scena sunt destul de rare, si numai cu orchestre si dirijori de exceptie. Nu-i place sa “iasa la rampa”, si, tocmai din cauza asta interviurile acordate sunt o raritate. Personal nu cunosc decat 2.

O tehnica de inalt nivel, dar fara a pierde o anume nota personala imprimata fiecarei interpretari, fara a se departa de partitura si mai ales de tempoul initial (asa-numitul “rubato”, care reprezinta o usoara alterare a ritmului / tempoului stabilit de comun acord impreuna cu dirijorul si prima vioara la repetitiile preliminare) o individualizeaza printre alti pianisti, recunoscuti pentru vivacitatea interpretarii.

Nici pasiunea dezlantuita, tipic ruseasca, tipica lui Evgheni Kissin, nici tehnicitatea plastica, cu ruperi de ritm neasteptate si note pe-alocuri imperative, caracteristica lui Lang Lang, si nici interpretarea “personalizata” prin dublarea tehnicianului de catre dirijor, cum este cazul lui Daniel Barenboim nu-si gasesc locul aici. Poate o anumita “nota personala”, care tine mai degraba de o structura modelata aparte a asa-numitului “aparat pianistic”, anume unitatea bustului (respiratie) cu bratele (transmiterea impulsului si reglarea distantei dintre maini si claviatura), picioarele (pentru pedale), cu o mobilitate exersata progresiv de la umar pana la ultimele falange (practic “executorii” comenzilor primite de la centrii nervosi superiori). Aceasta structura a fost lucrata de la o varsta frageda, cu cativa pedagogi de talie internationala. Si bine-nteles, practica asidua, majoritar nocturna.

Era sa uit. Are cateva mici gesturi caracteristice, care-o umanizeaza neinchipuit de mult: aruncarea parului dintr-o miscare peste cap, o privire extrem de expresiva, cand ganditoare, transpusa, cand de-o concentrare aproape dureroasa, cand de-o veselie abia stapanita, o marcare a tactului pe-alocuri prin inclinarea capului, si, nu in ultimul rand un zambet minunat care apare fugar, cand si cand, luminandu-i chipul.

Si gata cu vorbaria. Incercati sa vedeti cele doua interviuri (“Evening Talks” este unul dintre ele, celalalt nu mi-l amintesc acum), concertul No. 3 de Rahmaninov, “Martha Argerich and Friends”, sau concertele No. 1 şi 3 de Beethoven. Ar mai fi frumos si “Rapsodia ungara No. 6 de Liszt”, sau una dintre monumentalele interpretari ale Concertului No. 1 de Ceaikovsky (personal imi place cea din 1975 parca, de la Geneva, cu Charles Dutoit la pupitrul dirijoral). Si mai canta impreuna cu o sumedenie de alti oameni. O aparitie interesanta o constituie colaborarea cu Camerata Bariloche si Mercedes Sosa – dar nu singulara, intrucat Martha abordeaza si alte genuri decat cel simfonic – cautati si-o sa vedeti. Spun “vedeti”, adica sa cautati pe youtube cat mai exista, spre a vedea si Omul, nu a auzi numai interpretarea.

La noi a cantat la un Festival “George Enescu”, acum cativa ani, la Sala Palatului. Pentru mai multe informatii, traiasca netul (are si o pagina dedicata pe Wikipedia).

Sper sa va placa si voua, si s-o indragiti, asa cum eu am facut-o, inca de la primele auditii.

Long live, Martha!

Un dialog frumos

Cui nu-l cunoaste (inca) pe nea Wolfi (Wolfgang Amadeus Mozart, pentru neofiti, da’ mi se pare mai misto sa-l apelez diminutivat-prietenesc), ii recomand cu caldura sa-i asculte al sau concert pentru doua pianoforte si orchestra in Re major No. 10 opus KW 365. O interpretare excelenta au avut Clara Haskil cu Geza Anda sub bagheta lui Galliera. O alta interpretare, la fel de frumoasa – asta e si filmata - e cea a lui Ashkenazy impreuna cu Barenboim (Care si dirijeaza, nota bene!).

Pe cand prima este mai delicata, mai “piano” – datorita Clarei Haskil, renumita pentru evidentierea finetii tipic mozartiene, de portelan filigranat, a doua este mai ritmata, mai “vivace”, si, pe alocuri chiar intempestiva, datorita lui Barenboim. Aceasta din urma este interesanta si pentru faptul ca acesta, (si) dirijor fiind, a “vazut” altfel piesa (deci “doi-la-pret-de-unul”).

Ambele mai pot fi gasite (inca) pe youtube. Nu mai cautati altele ca nu se ridica la valoarea astora doua. Poate, cu exceptia unei interpretari de-a lui Chick Korea. O tar’ cam sincopat la capitolul tehnica, dar, meritoriu efortul.

Merge perfect ascultat dimineata (nu seara, cand esti obosit). De fapt, cred ca merge ascultat oricand, dar, oricum, eu zic ca-i de preferat la casti, ceva mai tare, sau cu o haita de boxe bune.

Deci... o ceasca de cafea / ceai, o tigara (cui ii place), asezati-va comod, dati drumul piesei sa curga, si... bucurati-va auzul si sufletul. Sa aveti o zi minunata !!!

(Inca un fel de) Muschiulet la cuptor

O mancarica simpluta, dar in care solistul nu este acoperit de catre orchestra. Am mancat-o de Craciunul trecut la o prietena (Da, Simona, la tine !), si a facut senzatie. Un sfat. Asa cum v-am invatat pan-amu, cantitatile precise nu-si au rostul decat in cazul laboratorului, dar destul de putin in cazul mancarurilor, anume in cazul anumitor mancaruri. Considerati o reteta asa cum un dirijor de orchestra interpreteaza o partitura. Sunt permise anumite schimbari, dar atunci cand nu strica armonia (mai ales in cazul mancaricii de fata), deci nu exagerati cu numarul si mai ales cantitatea condimentelor (Multumesc pentru sfat, Laurian). Se pot inlocui de exemplu cimbrul cu rozmarinul si piperul negru cu alb, dar nu neaparat si nu intotdeauna. Reteptu’ ii urmatoru’:

Se ia una-bucata-de-orice-fel-de-carne (de preferat capac de pulpa, sau pulpa, de porc, sau de vita, dupa preferinte, buget si posibilitati imediate – Noi am opta totusi pentru vita), se curata de eventualele pielite / grasimi – si, nota bene, trebe fara oase - si se lasa de pe-o zi pe cealalta la odihna in vin (alb, sec) indoit (aproximativ si “ochio-stoichio”metric – aici citez o prietena de la care am avut de invatat multe in ICECHIM, anume Sanda Doncea – inc-o data “Multumesc frumos!”) cu apa chioara – H2O cu ochelari - dara nu distilata, nici minerala sau de-alt asemenea soi. In numitul lichid s-au fost aruncate in scarba (si-n prealabil) o foaie de dafin rupta-n-trii, niscai boabe de piper, olecuta de cimbru, niste varfuri de deste de sare si cam atata. Zama trebe sa acopere carnea de-o grosime de palma, nu mai mult. La frigider cu netrebnica! (preparatia, adica).

A doua zi, se scoate carnea din zama, se cresteaza si se-mpaneaza pe-alocurea cu ceva catei de usturoi, eventual taiati pe lung in doua. Se tipa carnea-ntr-o tava / cratita / oala / alt recipient fara capac si care merge la cuptor, apoi turnandu-se peste dansa zeama – ca sa nu se desparta una de alta nici in focul facerii. Se vara cu totu-n cuptoru-ncins bine (mediu catre mare, adica – nu acceptam eventuale caraieli din partea celor cu cuptoare performante stil “se va seta la treapta 120 grade Celsius”; a se pune mintile la contributie si a se interpreta indicatiile vide mai sus date ), si-o uitam acolo pana scade zeama de tot. O idee, daca se poate invartita-n sos cu josu-n sus cam pe la jumatea facerii, dar nu-i musai. Ii atata de frageda de nici n-ai nevoie de cutit, ca se rupe singura de cum ai pus mana pe ea. Merge de minune cu niste cartofi la cuptor (sau ce vreti si aveti), si, neaparat un vin vanjos, mai aspru de-i carnea de porc, mai domol de-i de rumegatoare. As opta pentr-un Riesling rosu sec de Recas. Poftiti la masa !