In Memoriam Acad. dr. doc. Petru Mihai Banarescu; a trecut un an de cand ne-a parasit spre a studia ihtiofauna Cerului.

A trecut deja un an de cand Acad. dr. doc. Petru Mihai Banarescu (1921 – 2009) ne-a parasit, pentru a studia ihtiofauna cerului. A plecat dintre noi, asa cum si-a trait si viata - singur, modest, simplu, fara sa deranjeze pe nimeni. Cu exceptia sotiei si a fiicei sale, precum si a colaboratorului sau cel mai apropiat, cercet. Theodor Nalbant, care i-au fost alaturi in ultimele clipe ale trecerii sale pe acest pamant, nimeni nu i-a fost aproape, asa cum ar fi meritat. De fapt, asa cum a fost toata viata – un OM singur printre “oamenii” de stiinta din Romania si un OM necunoscut in marea de “oameni” de pe strada. Spun “OM” si nu “om” deoarece e greu sa gasesti o asemenea verticalitate si inflexibilitate a coloanei vertebrale printre multii “oameni de stiinta” si si mai multii “oameni” din ziua de azi.
Pentru cei care doresc o biografie, le recomand cu caldura articolele publicate de catre Victoria Tatole si, in special de catre Theodor Nalbant, in “Travaux du Museum d’Histoire Naturelle “Grigore Antipa”, care pot satisface orice curiozitate legata de latura stiintifica a vietii sale. Aici as prefera insa sa enumar unele intamplari care l-au avut protagonist pe “Don Pedro” (asa cum era numit – cu drag, de catre putini, si peiorativ de catre multi), asa cum mi-au ajuns la ureche, prin intermediul lor incercand sa creionez un portret al omului Petru Mihai Banarescu, “cel-din-viata-de-zi-cu-zi”. De asemenea, le multumesc pe aceasta cale tuturor celor de la care le-am aflat. Nu le scriu in nici o ordine cronologica sau a importantei, ci, pur si simplu, asa cum imi vin in minte. Daca vreunul dintre cei care va citi aceste randuri poate sa-mi povesteasca mai multe pe aceasta tema, il rog sa ma contacteze.

• Pe vremea cand era deportat la canal, la apelul de dimineata, toti erau pusi sa intinda mainile, cu palmele indreptate in sus. Apoi, trecea un gardian cu o rigla de lemn in mana. Nefericitii care nu aveau (inca) bataturi, erau admonestati: “Aha, nici tie nu ti-a placut munca cinstita, “cu palmele”, ai? intelectual, ai? domnu’ gandeste, ai? te crezi destept, ai? da’ de munca, ai auzit? – dupa fiecare exclamatie, urmand o lovitura cu rigla peste degete / palme;
• Multi nu stiu ca nu era “bautor”. In schimb, era un mare amator de ceai.
• In 1990, la mineriada, a fost oprit pe strada, de catre o gasca de mineri si-ntrebat: “Da’ tu cu ce partid tii?”. Don Pedro a raspuns imediat: “Cu P.N.T.-ul” [Partidul National Taranesc]. Va inchipuiti ce-a urmat. Intrebat ulterior: “Bine, domnu’ Banarescu, de ce nu ati spus ca tineti cu F.S.N.-ul, ca asa scapati?”
. A raspuns, simplu: “De ce sa spun ca tin cu F.S.N.-ul, daca nu-i asa?”. Varianta cea mai probabila: “... cand eu sunt penetist, (inca de la Timisoara)?” [Perioada in care s-a format si a lucrat la Cluj].
• Pentru a intelege urmatoarele doua relatari, trebuie sa facem o precizare: Intotdeauna, Don Pedro era imbracat extrem de modest, dar intotdeauna curat. Mi s-a spus: “Daca-l vedeai pe strada, nu dadeai doi bani pe el!” (sic!).
• Prima – nu stiu cat e legenda si cat adevar, daca exagerez, imi cer iertare, Don Pedro, dar cel putin partial e adevarata [nota: actiunea se petrece dupa episodul “canal”: A venit intr-o zi la servici [ICEBIOL, actualul Institut de Cercetare – Dezvoltare in Biologie] si s-a apucat de lucru. In aceeasi zi a sosit la Bucuresti, in delegatie si printul Japoniei (cred ca Akihito, actualul imparat al Japoniei, dar nu sunt sigur), mare ihtiolog si bun prieten (stiintific) cu Don Pedro. Dupa ce-a ascultat imnul comunist, a dat mana / s-a pupat cu Ceausestii, a mancat paine cu sare, apoi au urmat discutiile oficiale respective. Dupa terminarea acestora, a fost intrebat ce vrea sa faca. A raspuns imediat: “Vreau sa-l vad pe Banarescu!”. Rumoare prin asistenta, nimeni nu stia cine este personajul respectiv, pe care vrea sa-l vada ditamai oficialitatea. In urma catorva telefoane bine plasate, s-a aflat ca e “unu’, penetist declarat – a facut si canal pe chestia asta – altfel, cica e cercetator, pe la biologie, undeva langa fabrica “Semanatoarea””. Bun, deci, se urca “baietii cu ochi albastri” in duba, demareaza in tromba si opresc cu scart in fata Institutului. De la portar au aflat unde e laboratorul, si... cioc-cioc-cioc... “Buna dimineata, tovarasul Banarescu?” – “Da...” - “Veniti cu noi!” – “Aoleu, stati sa-mi sun fata, sotia, sa-mi pregateasca niste schimburi, ceva....” – “Nu e nevoie, veniti cu noi, vrea sa va vada domnul Akihito, asa a zis!”. Problema era, cum sa mearga in fata tuturor alora, asa cum era imbracat? Pana la urma, problema s-a rezolvat, i s-a facut rost de un costum mai pe masura lui si “mai aspectuos”. Bun, se vede cu respectivul (salut colega, salut colega [nota: apelativul latinesc, nu ideea actuala si feminina de cocalar, caruia daca-i spui “salve, colega”, primu’ cuvant nu-l intelege, iar pentru al doilea iti muta falcile din loc ca-l faci fetita, sau te crede homo], ce-ai mai lucrat, da’ tu, ce-ai mai lucrat – cam asa presupun, intrucat erau pestologi amandoi). Bine-nteles, toata masa de politruci si pupincuristi a ramas ca la panorama. La plecare, au dat mana (Cu bine colega, cu bine colega, si spor la lucru), iar printul Japoniei i-a daruit o pereche de butoni din jad si un album cu pesti tropicali (despre care nu stiu daca il redactase singur, in colaborare, ori, pur si simplu era scris de catre altii) , oricum frumos (o hartoaga, d-aia, atat de groasa, incat era buna “s-o pui peste branza, sa scoata zeama din ea” – cum plastic se exprimau Ilf si Petrov prin gura unuia dintre personajele lor), mare, greu, plin de planse etc.. Se intoarce Don Pedro la Institut, se schimba cu hainele de zi cu zi, si pleaca acasa. In tramvai, de nerabdare (ca un copil care-a primit o jucarie noua), incepe sa rasfoaiasca respectiva hartoaga. Si, pe masura ce intorcea paginile, mai murmura o denumire stiintifica, sau un “Da, bun asa!”, sau un “Aici colegul Akihito s-a ‘nselat!”, ori “Interesant, interesant!”, ma rog, cum face oricine interesat de domeniul lui. Un mitocan din spate se trezeste: “Ia-uite, ce carte frumos colorata are mosu’.... si ce groasa e.... ia zi, mosulica, cine-ti dadu cartea asta groasa?” – “Un prieten, ne-am vazut azi-dimineata la aeroport!” – “Iete, baaaa, mosu’ are prieteni care vine la airopooort... si, cam cine-ar fi prietenu’ la matale de vine sa te vada la airoport, ca-mi pari, asa, imbracat mai de jena?” – “A,... printul Japoniei !” – “...[pauza de cascat ochii / gura la dimensiuni astronomice, apoi, cu o progresiva inrosire tegumentara si o vizibila crestere a circulatiei la nivelul tegumentului facial] ...Ramolitule!, iti bati joc da mine?...Uite la el ce zice aciulea?!!!, etc., etc.”. De unde putem deduce ca dictonul “Haina face pe om” nu putea sa-ncolteasca decat intr-un cap [batut] de romanas verde...
• Cand venea la servici, o anumita persoana, care se intitula “colaboratoare apropiata”, de altfel, “maaare” om de stiinta, intreba la poarta: “A venit Tafandel?”. No comment.
• Aceeasi persoana, atunci cand Don Pedro a murit, si s-a incercat punerea in holul Muzeului a unui portret al omului si a unei lumanari, cica ar fi luat portretul si ar fi plecat, zicand: “Aici e muzeu, nu cavou!”. Deh, “colaboratoare apropiata”, ce sa-i faci... nu amestecam “cercetarea” cu aducerea-aminte.
• O alta mare “personalitate” a stiintei romanesti, gen “Acad.prof.dr.doc.”, promovat cred mai mult datorita “spatelui” politic decat “capului” stiintific, de altfel, cam de aceeasi varsta cu Don Pedro, cand pleca de la servici – cu masina proprie – il vedea in hol pe omul nostru asteptand nerabdator, si tropaind pe loc, taxiul [asta se intampla in ultimii sai ani de activitate] – si-l intreba: “Ce faci aici, Petrica?” – “Astept taxiul, multam”. Nu mai e nevoie sa spun, ca, niciodata, dar absolut niciodata respectivul nu s-a simtit sa-l intrebe, macar din complezenta daca vrea sa-l duca cu masina. Nu, caci el “se grabea”.
• Urmatoarea, nu stiu cat este adevarata, dar, iarasi, merita sa fie povestita. Dupa un “teren”, statea la o masa (nu stiu daca la o terasa, sau ceva de genu’ asta) si-si scria “listele de specii”, murmurand denumiri stiintifice, localitati etc.. La un moment dat, cineva s-a apropiat si i-a pus pe masa, fara un cuvant o moneda de cinci lei. No comment. O alta varianta a povestii spune ca, de fapt, astepta trenul in gara Predeal, si ca adormise. Sapca, cazandu-i din cap pe jos, ar fi gasit-o plina de monede.
• Se spune ca “nu putea tine un curs universitar, vorbea aproape in soapta, repede, si scria mic”. Ce-i drept, invitat fiind sa tina curs unor dobitoci - pe care oricum nu-i interesau nici “pestii”, nici “clasificarea” - poate ca n-a demonstrat existenta a prea mult simt pedagogic, dar ce-are a face simtul pedagogic cu cercetarea de talie mondiala?
• De asemenea, nu se stie ca era specialist in ihtiofauna palearctica si chiar mai mult de-atat. Se spune ca la sustineri de teze in plen sau manifestari stiintifice, uneori, mai ales mai recent, atipea – ce-i drept, cand te ocupi cu areale peste Romanica cu mult, si cand ai colectat pesti din FIECARE raulet cacacios de pe-aci, parca devine cam omogen si anost, nu? – pentru a se “trezi” la final, si, prin una sau doua intrebari bine puse, sa demonstreza ca nu “dormise”. [nota: repet, nu stiu cat ii legenda, si cat adevar, dar merita]. Astfel incat a putut demonta o prezentare superba si “actuala” ca metode de lucru, bine-nteles, cat mai putin “old-school”, prin simpla replica: “X specii noi zici?” – “Da, da!” - “Pe baze moderne, biochimice, spui?” – “Ultimele tehnici si metode!” - “Ai consultat si literatura?” – “Da, cea mai actuala pe domeniu [remember postarea cu “literatura stiintifica invechita”?]” - “Ai masurat spinii dorsalei?” – “...Aaaa... n-nu...” – “daca ai fi facut-o ai fi vazut ca specia matale a fost descrisa in 19XX!”.
• Un adevarat test de onestitate stiintifica: cati dintre “cercetatorii” din ziua de azi, pot – dupa de ce au gresit cu ceva – sa revina asupra celor spuse si sa-si infirme propriile lor teze? Raspuns: nici unul, sau foarte putini. La un moment dat a descris niste taxoni noi. In volumul de fauna “Pisces: Osteichthyes” a spus clar: “Prezentul taxon a fost confundat / descris gresit de catre Banarescu, in 19XX”. Nu stiu sigur la ce se referea, dar, asa cum am vazut eu, oricine poate cauta si vedea in respectivul volum fraza citata. Sa ai atat de multa onestitate stiintifica incat sa-ti infirmi propriile teze... mi se pare foarte depasit pentru momentul actual, cel putin in tara noastra. Si asta, inca intr-un volum de “Fauna” – vorba aia, a mai de mare importanta publicatie de zoologie sistematica din tara ta. “Mais, ou sont les neiges d’ antan?”.
• In ultimele clipe (nu stiu de-s ani sau mai degraba luni) ale trecerii sale pe-aici, bolnav fiind, si doar uneori “lucid” [a se remarca termenul de clasificare, clar “superior”] – ce batjocura mai crunta a soartei poate fi pentru un asemenea creier decat sa-l impacleasca in neguri de uitare? – repet, in ultimele sale clipe, veneau sa-l vada colaboratorii sai cei mai apropiati. Unii dintre ei, stiind ca nu mai fusese pe un “teren” de mult timp, ii aduceau cateva probe mai “interesante” – de fapt, relativ usor de determinat, dar, doar ca sa nu-l lase sa creada ca e “inutil” si “lasat de-o parte” – si il intrebau: “Dom’ Banarescu, ce-i asta, ca nu-mi pot da seama? dar asta?”. Si, invariabil, dupa determinarea (la secunda) a pieselor respective, incepea sa se roage: “Hai, mai copii, cand ma mai luati si pe mine pe teren? mi-e dor sa mai prind un peste!”. Mi s-a spus ca mai avea putin si plangea. Crunta soarta. Tocmai de aceea, ca sa nu-i faca si mai mult rau, fiica si sotia sa au refuzat sa-l mai “dea la telefon”, sau sa lase “lumea” sa-l vada in ultima vreme. In tot acest timp, nu cred ca s-a interesat de soarta sa vreunul dintre fostii “colegi” sau “colaboratori”, de pe vremuri. Cu exceptia catorva oameni care i-au calcat pragul, marea majoritate a “oamenilor de stiinta”, s-au facut ca nu-l mai cunosc din clipa in care n-a mai venit “la servici”. O, tempora, o, mores!.
• Inca putin, si termin. Un anumit “om de stiinta”, care avea doctoratul la el, si-a schimbat conducatorul de cum Don Pedro n-a mai putut sa-l indrume, si, dintr-un subiect extrem de interesant, care punea probleme de zoogeografie si taxonomie de o frumusete rara, a preferat sa decreteze ca: “Nu exista speciatie, nici intergradare, ci doar Frumusetea Creatiei.”. Cu alte cuvinte, oha evolutie, oha taxo, oha zoogeogra, traiasca Marele Obscurantism Inchizitorial, precum si Mareata Epigeneza. Apoi, senin, dupa “sustinerea” in catedra, a spus: “Sa va arat si niste poze cu amfibieni si reptile din zona studiata.”. Apoi, vreo cateva zeci de poze, cu specii carora le stabilise “Distributia”, in vreo doua – trei judete, pe baza a cate 2, maxim 4 locatii per judet. Si asta a fost “Marea Teza” despre zoogeografia si taxonomia speciilor genului Sabanejevia in Romania. Un subiect superb, dar care, cazut in mainile (doar nu era sa zic “neuronii”, la ce laba de “teza” a iesit) cui nu trebuia, s-a fasait intr-o banala si jalnica enumerare de “taxoni” de herpetofauna, si in vreo cateva zeci de pagini in care s-a “demonstrat” inexistenta speciei si a speciatiei la speciile prezente in Romania ale genului amintit. A, era sa uit. Ba, s-a demonstrat ceva. Ca Darwin, Mayr, si altii sunt niste tampiti, traiasca Creationismul, Weissmanismul si Mareata Epigeneza. De rasu’ curcilor !.
• Mi s-a spus (la nervi, ce-i drept) de catre propria mea mama: “Vrei sa ajungi ca el ? Sa rada lumea de tine pe strada ?”. I-am raspuns: “Daca asta este pretul ca sa fiu taxonom revizuitor de talie mondiala, mi se pare neinsemnat ! Da!”
Acestea fiind spuse, sper ca nu te-am suparat prea tare, Don Pedro. Am incercat doar sa redau lumii o parte dintre legendele (unele poate nu chiar atat de adevarate) pe care le-am aflat ca fiindu-ti atribuite, spre a incerca a-i face pe ceilalti sa-l vada pe Omul Petru Mihai Banarescu, asa cum era, inafara laboratorului si inafara “terenului”.
Si, intrucat, nu a “gresit” in sensul asa-numit “biblic”, nimanui, intrucat nu era capabil de asa ceva, termin, numai cu:
Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Petru Mihai!